Basmul muntelui Păpuşa - Rian

Basmul muntelui Păpuşa

FE

Era demult demult pân locurile aistea, demult. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de lângă râuşor.
Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani. Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte.
Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii.
Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru curat cum îi curată apa din munte care te şi satură când o bei fie de n-ai mâncat nimic de dimineaţă, ceru care te satură când îl priveşti şi-l bei cum să bea sfinţenia din crucea lui Hristos.
Doar ceru era desupra şi era mare şi rotund ca o cupă înoarsă, că o cupă de aur ori de ceva mai mult. Dacă să urca pă căsucă, Anişca, fătuca de uriaş era aşa mare că putea să ridice mâna şi aproape aproape să atingă ceru. Şi ceru alb de lumină de fapt nu era decât aripă de înger lângă aripă de sfânt, toate lipite una de alta. Asta era să fie zi. Iar când începea să să-mbăzneze şi să se facă noapte tot câte un înger din cupola cerului îşi desfăcea aripile şi începea să privească cătră pământ să-l binecuvânteze, că asta face ceru – binecuvântează şi ochii lui străluceau ca două flacări cereşti pe cer, stelele. Asta era să fie noapte. Şi până când era noapte tot ceru, şi toţi sfinţii din cer şi toţi îngerii din cer şi apostolii şi mămuca Domnului, şi apostolii şi Domnul nostru Hristos toţi priveau din cer pă pământ. Aşa era.
Şi Soarele şi Luna sunt cei doi Ochi ai lui Dumnezeu, un Ochi care râde şi un Ochi care plânge oglindindu-se mereu în tăurile din munte ca ochii lui Adam, un ochi bun, mă, şi-un ochi rău; oglindindu-se privirea Domnului nostru Hristos, cu un ochi învineţit de palmele noastre.
Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele să-ndăpărtează de pământ. Să-ndăpărtează ceru că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi.
Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea.







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.