Balada umanității pierdute

Autor:Elena Nitoi


Adăugat de: Elena Nitoi

marţi, 27 august 2019

Destine mutilate în Africi prea-nrobite,
La câpătâi de lumi se sting mov, răstignite,
Se scurg şi țipetele lor, se pierd într-o baladă
a tot ce-a fost cândva umanitatea-ntreagă.

Pădurile şi-aştern cenuşa peste mare,
Un pescăruş naiv îi stă pe tron, călare
şi se înalță viu spre valurile moarte, gri,
nu poate să respire, nu ştie a trăi
melasa din adâncuri ce nu se limpezeşte;
Apoi în munții de noroi, aripa-şi putrezeşte.

Ființe patrupede, secate de instincte,
jelesc supremația ultimului dinte
de fildeş blestemat, în colțul de poiană.
Nici lacrimi nu mai au să plângă. Şi nici blană..

Nimic din jur nu mai aclamă viață...
Cand omenirea atârna doar de un fir de ață,
Toporul ce-a surpat-o, n-a fost îndurător,
I-a retezat Pandora, avar, cotropitor!

Acum se stinge Terra, îngenuncheată roagă
că de ar fi să-nvie, mireni să nu mai vadă!


vezi mai multe poezii de: Elena Nitoi


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Viaţă
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? nu
  • »» Vrei să fie analizată critic? da
  • »» Poezia a fost înscrisă în tema săptămânii: Poezia săptămânii nr: CCVI.


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.