La Dunăre - (Dunánál) - Attila József

(Traducere de Csata Ernő)
1.
La splai, pe piatra de jos am stat,
privind, coaja de bostan plutind.
Slab am auzit, în fatum scufundat,
râul, flecar e sus, jos amuțit.
Parc-ar fi scurs din inima mea,
densă fiind, calmă Dunărea.

Ca mușchii, când omul lucrează,
cu pile, ciocan, lut și sape,
așa plesnesc, se destind, se contractă,
orice val, orice mișcare.
Cum mama povestind, mă legăna
și rufele din oraș le spăla.

Și a-nceput ploaia să cerne,
dar s-a oprit, parc-ar fi în zadar.
Precum cel ce din peșteră privește
ploaia - mă holbam la hotar:
apatică, parc-ar fi eternă,
vreme pală, grivă de legendă.

Dunărea curgea. Ca-n poala
mamei distrate și fertile
pruncul, se jucau frumos și așa
râdeau, spumele spre mine.
Pe valul vremii așa vibrând,
ca morminte cu cruci clâtinând.

2.
De sute de mii de ani buni
privesc, ce observ brusc, deodată.
Ce văd sute de mii de străbuni
cu mine, timpul întreg se gată.

Văd, ce n-au văzut ei, omorând,
prășind, iubind, urmând soarta.
Ei văd, în materie coborând,
ce nu văd eu, dar pot constata.

Suntem legați, cum farmecul de chin.
Eu-s în trecut, ei în prezent.
Scriem versuri - condeiu-mi țin,
eu îi simt și-i pomenesc.

3.
Mama e cumană, tata secui
ori vlah jumate, sau de tot.
Hrana din gura mamei fu dulcit,
tata a vrut adevărul pe loc.
Ei se învăluie când mă mișc.
Uneori, mă întristează -
acesta e timpul. Din el sunt. ,,Să ști,
când nu vom fi!..." – ei mă cheamă.

Îmi vorbesc, căci sunt deja eu;
slab fiind, așa devin puternic
și amintesc, că sunt mai mult de mult,
până-n stem sunt orice străbunic -
sunt Stemul, ce înmulțind se destramă:
voios tata și mama devin,
tata și mama se divizează
ș-așa mă nasc în Unu sufletist.

Sunt lumea - ce a fost și este, tot:
generații, ce se atacă.
Ocupanții înving, cu mine mort,
chinul supușilor mă apasă.
Árpád și Zalán, Werbőczi și Dózsa -
turc, tătar, slovac și român s-a pus
în mine, c-un viitor sunt datorat
trecutului - unguri d-acum!

… Eu vreau să muncesc. E destul,
că trecutul e de dezvăluit.
În Dunăre, viitor, prezent, trecut,
ca valuri alene se cuprind.
Luptele pe glia strămosească,
memoria, le dizolvă-n tihnă,
să ne dăm, în fine, socoteală,
e munca noastră; deloc mică.

Adăugat de: haver

vezi mai multe poezii de: Attila József



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.