Asmodeu și Xera

Autor:cristian_lirikos


Adăugat de: cristian_lirikos

duminică, 13 septembrie 2020

-Pustiu mă simt în lumea mea,
Ce-n veci nu se termină!
Pustiu e tot, și umbra mea,
Așteaptă iar să vină...

Adulmec înspre răsărit,
Pe orizontul mării,
Ființa care mi-a țâșnit,
Izvorul tulburării.

Domnește-n mintea mea un vis,
Înșelător ca mreaja,
Profund ca un adânc abis,
Ce nu-l mai simte straja.

O strajă ce nu moare-n veci,
Vicleană ca un șarpe,
Înveninând suflete seci,
Cu-n strop senin de moarte!

Sunt Asmodeu, demonul vechi,
Stăpânul peste timpuri.
Din îngerii fără perechi,
Dintotdeauna singuri.

Cu vise tainice și seci,
Îmi duc umil chemarea;
Și-s blestemat ca-n veci de veci,
Să bântui noaptea marea.

Comoară falsă de plăceri,
Adânci ca și abisul,
În inimi gropi cu mângâieri,
Eu sap cu dinadinsul...

Acesta-i darul ce-l păstrez,
Ca aripa, morfonul!
Și zilnic mor și înviez,
Ca să scrutez eonul.

Am tot ce îmi doresc mereu,
Din cele de sub Soare.
Sunt prințul negru, Asmodeu,
Nu demon oarecare!

Mă simt stingher de când mă știu,
Și-am fost iubit odată,
Când n-am mai fost așa pustiu,
Pe marea mea cea lată.

De asta, n-oi vorbi acum,
Ci, mai pe la sfârșit.
De-aveți răbdare-am să vă spun,
De cine-am fost iubit...

Trecut-au anii mii de mii,
Nici nu erați pe lume,
Când eu iubeam, doi ochi pustii,
În ale mării spume!

Îmi place mult ca să iubiți,
Bărbați, femei, averi;
Și vreau să fiți îndrăgostiți,
De patimi și plăceri.

Pe câți eu nu am înșelat?
Pe câți nu am distrus?
Plăceri în inimi le-am turnat,
Și-n iad eu i-am adus...

Și robii mei pe veci veți fi,
Servindu-mă la masă!
Și de dorinți v-oți ofili,
Pe veci, în a mea casă!

Plăcerea știu c-o stăpânesc,
Și marea mea cea verde,
Dar, niciodată n-am gândit,
O clipă că voi pierde,

O luptă ce părea un fleac.
C-o tânără femeie.
Ce mi-e așa de mult pe plac,
Da-nchisă e cu cheie!

Și-această cheie n-o găsesc,
Căci nu-i a nimănui!
Iar gândurile se izbesc,
De ochii ei căprui...

Când totul era cum știam,
În cerc trăindu-mi sfera,
De-odată, cum nici nu gândeam,
Am cunoscut pe Xera!

***
Acum, să știți că fata, Xera,
Din fragedă pruncie,
Era dibace și putea,
Să-ntoarcă minți, o mie!

Deșteaptă, zveltă și cu haz,
De-o frumusețe rară,
Pe cin’ privea, al său necaz
Făcea ca să dispară!

Iar tatăl ei, un negustor,
N-a vrut s-o dee lesne,
Vrunui fecior cu capu-n nor,
Cu ciucuri mari la glezne.

De mică, ea a înțeles
Că muntele-i limanul,
Iubea cu-ardoare codrul des,
Și izma, și șofranul.

Avea curaj și fără frici,
Prea-mult iubea pădurea,
Avea prieteni doi arici,
Și arcul, și securea!

Și tot ce mișcă-n codrul des,
Știa de vine fata;
De sus, din munte pân’ la șes,
Și frunzele, și apa.

Un aiurit se-ndrăgosti,
Văzând-o doar în treacăt,
Dar, viața își nenoroci,
Și-i puse singur capăt.

Iar, altul, vru ca să o ia,
S-o-nchidă-n a lui casă.
Și-n lume să iasă cu ea,
Zicând că-i e nevastă!

Și parcă-mi vine să și plâng,
Mă biruie și-oftatul!
Că vrerea lui s-a făcut scrum,
Și-i vai de el săracul!

Dar, într-o noapte ea s-a dus,
Chemând-o-n taină codrul...
Și sub un pom frumos s-a pus,
Sperând să-i vină somnul.

Cum pomul ei era sădit,
Cu crengile spre mare,
În miezul nopții a zărit,
Un foc în depărtare...

Și-n zarea lungă când privi,
Vedea venind spre sine,
Un demon cu ochi ivorii,
Cu sânge negru-n vine!

Deși hidos și-ntunecat,
De frică nu fu prinsă!
Căci prea-frumos era-mbrăcat,
În haină aurită!

Ca două raze de lumini,
Tăcând, ei se priviră.
Și-obrajii fetei, ca doi crini,
De-ndată se-nroșiră!

Iar ochii lui ca de tăciuni,
Ardeau în ochii fetei,
Dar, se stingeau ca doi cărbuni,
În lacrimile feței!

Fior ciudat îi înghițea,
Și-o mare pasiune;
Un vid în sfera lor creștea,
Născut din rațiune.

Iar demonul simțea...un gol!
Și, pentru prima dată,
Avea pe inimă nămol,
Și viața încurcată!

Îndată, Xera-l cuceri,
Cu chipul ei feeric.
Iar suflul lui se cuminți,
Și boarea de-ntuneric...

Încet, întinse mâna lui,
Ce-ntoarce tot odată!
De ce nu e-n puterea lui,
Această mică fată?

-Să-mi spui acum, fiică de om,
Ce gânduri mi te poartă,
Să dormi așa sub acest pom...
De ce îmi bați în poartă?

Sunt Asmodeu, cel ce văd tot,
Și-n palma mea e marea!
Un duh stingher, cu ochi de foc,
Ce-i dă sau nu suflarea.

În pieptul tău se zbate lin,
O inimă ce bate,
Cu ritmul ei mă chemi să vin,
La tine, de departe!

N-am vrut să vin, dar, n-am putut,
Deși, eu nu am teamă!
Căci de când sunt m-am tot bătut,
Cu adversari de seamă!

Pe toți ușor eu i-am învins,
Afară doar de Unul,
Acela ce pe Cruce-ntins,
Mi-a pus în gură pumnul.

În fața ta mă simt slăbit,
Și-n brațe n-am putere...
De parcă n-aș mai fi iubit,
De-atâția ani și ere!

Privesc acum cum ochii tăi,
Îmi spun: Vei pierde lupta!
Și jarul ce aprinde-n ei,
Precum un foc izbânda!

Și-ar vrea nicicând să nu mai plec
Pe calea-mi de-altă dată!
Căci fără tine-am să petrec,
Mai trist ca niciodată!

Nu te cunosc, dar te iubesc,
Simțind a ta chemare.
Nu te-am văzut, dar te doresc,
Din ce în ce mai tare!

Iubindu-mă, hai să petreci,
Uitând că ești umană!
Alături să îmi fii pe veci,
În lumea subterană.

Iar nopțile vom fi doar noi,
Si tu să-mi vei fi regină.
Poruncă să dai la strigoi,
Când iadul ți se-nchină!

Ființă tainică de vis,
Cu părul lung și moale,
Cu ochi adânci ca un abis,
Ce parcă-ți curg în poale,

Sunt demon fără de noroc,
Și frică mă-mpânzește!
Lumina ta, caldă, de foc,
Cumplit mă pârjolește!

Am fost iubit de Lună-n cer,
De-un infinit de stele!
Dar n-am simțit gând efemer,
Sau teamă de plăcere!

Dar, văd prea-bine că de-acum,
Mai mult ca niciodată,
Ai să mă arzi cu foc și fum,
Ce-ai în privire, fată!

De ce eu, Prinț peste neant,
Mă simt ca nimeni altul?
De ce, privind ochiul tău cald,
M-apucă tremuratul?

De ce, nu știu cum să încep,
Când eu sunt începutul?
De ce, știu tot și nu pricep,
De este-acum sfârșitul!

Mă simt...slăbit! Și-aproape stins,
Când sunt de tine-aproape.
De moarte parcă sunt cuprins,
În rece miez de noapte.

Miros de jertfă-mbietor,
Emană trupul tău.
Și-n ochi lumina stelelor,
Parcă-mi face mie rău!

O! Crud blestem și nemilos!
Ești un balsam de vera.
Ce-mi unge sufletul frumos,
Numele tău, Xera!

E prima dată când sudez,
O scară către zare.
Și prima dată când cedez,
Privirii muritoare!

Un vis ce-n veci nu l-am crezut,
Căci duhul meu nu-l simte!
Din cruguri curge ne-ntrerupt,
În patimi și-n cuvinte!

Nu știu ce-nseamnă să iubesc,
Ființă muritoare!
Sau, cum să mă îndrăgostesc,
De-o viață pieritoare!

De fapt, nici nu gândeam că pot,
Să simt în piept durere!
Că n-am să pot să lupt deloc,
Cu tot ce-mi dă plăcere.

Și vreau...În brațe să te strâng!
Te rog, nu-ți fie teamă!
Chiar de sunt crud și chiar nătâng,
Să nu mă iei în seamă!

Visez că vreau să te-a apuc,
Să-ți dau o sărutare...
Dar, tu îmi ceri să aduc,
Un diamant din mare!

Și parcă veacuri trec pe rând,
Și mii de ani într-una.
Scrutând adâncul și sperând,
Poate-oi găsi vreuna.

Și de se-ntâmplă s-o găsesc,
Pe față zâmbet crește.
Și vin să îți împărtășesc,
O piatră de poveste.

Dar, când s-ajung să te sărut,
Te duci așa departe...
Și mii de anii și-un pic mai mult,
De tine mă desparte!

Și trist m-abat pe ape reci,
Cu pașii mei de gheață.
Iar mâinile de mort, ce-s reci,
Nu au nici o speranță!

De ce, nu vrei să-mi zici măcar,
Din gura ta de miere,
Să lupt sau nu, de e-n zadar,
Să mai visez plăcere!

Ca să te am în brațu-mi greu,
Să simt a ta căldură,
Aș renunța la drumul meu,
La ură! La minciună!

Cu palma ta pe pieptul meu,
Tu, Xera îmi grăiește...
Eu sunt al tău demon mereu,
Ce pururi te iubește!

Cu ochii tăi, puri, de cristal,
Privește-mă trufaș!
Răstoarnă-n mine ca un val,
Instinctul ucigaș.

Cu raze calde de rubin,
În mintea mea te-ascunde!
Și tot ce-n mine e hain,
Până-n adânc pătrunde!

Fi slobodă în al meu braț,
Căci nu mai este rece.
Nici nu te teme de-al lui laț,
Că mult te mai iubește!

-O! Prinț frumos și-ntunecat,
Stăpân cu glas feeric,
Duh aspru, pururi supărat,
Cuprins de întuneric,

Eu n-am iubit nici un bărbat,
Din carne, și din sânge!
Dar, astăzi, tu m-ai încurcat,
Și inima îmi plânge!

Tu vrei brutal, acum să-mi ceri,
Să uit ce sunt pe lume.
Și-mi bați un cui roș de plăceri,
În al meu trup și nume!

Ca un stăpân, tu ești deprins
Să poruncești îndată!
Și ca pe-o pasăre m-ai prins,
În lațul tău de-ndată!

N-am fost atinsă de bărbat,
Și n-am simțit vreodată,
Nevoia ca să-i simt în pat,
Căldura, niciodată!

Și-acum, vrei ca în gheara ta,
Un fulger lin și blând;
Să-mi pun acum inima mea,
Și viața să mi-o vând?

De ce în sânge-mi bagi otrăvi,
Ce tu, le știi din veacuri?
Și mi le pui frumos pe tăvi,
Ca și cum ar fi leacuri?

O! Ești frumos și-ntunecat,
Și simt că nu-ți fac față...
Dar nu-mi simt sufletul legat,
De-a ta vrăjită ață!

Cu patimi multe mă izbești,
N-ai milă că-s fecioară!
Ca un nebun dulce gândești,
Cum să mă ai deseară!

Vedeam în mulți acest fior,
Ce ca o boare trece.
Și nu-l doream! Să fie-al lor!
Și rămâneam tot rece.

În viață-am vrut să îmi croiesc,
Un crez cum nu e altul!
Și ca femeie să iubesc,
Iubirea, nu bărbatul!

Femeia ce se lasă lin,
În mrejele iubirii,
Nu o așteaptă decât chin,
Și soarta înrobirii!

Căci, e atât de lesnicios
Să guști o sărutare!
De vezi trecând bărbat frumos,
Aievea-n a ta cale!

De te-n soțești cu mâna lui,
Pe viață ești legată!
O sclavă a bărbatului,
Ce n-ai să scapi vreodată!

Și tot el face să închei,
Cu tot ce-nsemni pe lume!
Iar fecioriei tale chei,
Îi dă inel și nume.

Și chiar de-aș vrea, eu nu găsesc
Motiv să merg în mare!
Și-aș vrea mai mult să mă gândesc,
De-ți dau o sărutare!

Eu te-ndrăgesc așa cum ești,
Scăldat în întuneric...
Și vreau s-ascult cum spui povești,
Cu glasul tău feeric.

Am să te-ascult ascuns prin nori,
De-acolo, de departe!
Că tu în veci nu ai să mori,
Cum este scris în Carte.

Așa că du-te-acum, dispari!
Căci inima-mi mi-e seacă,
De mai privesc în ochii mari,
Durerea n-o să-mi treacă!

Atunci, din ochii de cristal,
Un fluviu izvorâră.
Și lacrimi multe, ca un val,
Pe Prinț îl doborâră!

-De ce nu poți să mă iubești?
Și ți-i inima rece?
Ferice-oi fi cum nu gândești,
În veci de vei petrece!

Putere am să-ți dăruiesc,
Ce n-ai avut vreodată!
Și zâmbete să îți zidesc,
Pe chipul tău de fată.

Căci nicidecum nu sunt deprins,
Să fiu respins de vrunul!
Din veci, eu suflete-am încins,
Cum are țeava, tunul!

Eu, pe Antoniu l-am condus
În sânul Cleopatrei.
Pe Solomon ușor l-am dus
La poalele Astartei.

Pe David, regele psalmist,
De-un trup eu l-am legat.
Și a avut sufletul trist,
Cu greu el a scăpat...

Batșeba, nu era a lui,
Dar i-am zis bunăoară,
Din brațele bărbatului,
S-o smulgă, ca o fiară!

Am pus în vena lui otrăvi,
Și sânge-n bărbăție,
Iar fructul interzis, pe tăvi
Mi l-a adus tot mie!

Pe toți ce-n lume s-au iubit,
Cu patimi și păcate,
Destinele lor eu le-am croit,
Și-s scrise-n a mea carte!

Chiar de nu vrei să mă-n soțești,
În lumea mea de ceară,
Te las acum, te mai gândești,
Și vin în altă seară.

***
De-odată-n mare dispăru,
Și-adâncă fu tăcerea,
Iar Xerei chiar i se păru,
C-o mistuie durerea.

Trecură timpul, dar cu greu!
Și tot părea de gheață.
Iar pentru prințul Asmodeu,
Nu mai era viață!

Prin ochii lui mereu treceau
Corăbiile-n-tr-una!
Nu-i mai păsa! Îl scrijeleau.
Nu-i mai grăia nici Luna.

Pe duhul lui stă piatră grea.
Și-ar vrea ca viața-ntreagă,
Să fie-n veci numai cu ea,
Cu Xera lui cea dragă!

Și s-a decis să lase tot,
Chiar Lucifer se ceartă...
Nu îi păsa că pierde tot,
Și numele ce-l poartă!

Iar Xera sta și tot gândea,
La tainica-ntânlire...
Și parcă-ncet, mai mult simțea,
În inimă iubire!

Tristețea rece de metal,
Să doarmă nu-i da pace!
Pe Asmodeu visa pe val.
Parcă stătea pe ace...

După un timp iarăși veni,
La pomul de pe țârmuri...
Înveșmântată-n haine gri,
Cu ochii reci și singuri.

-O! Vino! Prințul meu iubit.
Pe valuri vino iară!
Iubirea ta m-a cucerit,
Și glasul tău de fiară!

De-odată cerul se-negri
Și vântul se-ntețiră!
De țârmuri valuri se izbi;
Furtună se porniră!

În largul mării se ivea,
O umbră neagră, mare,
Ce tot mai mult spre ea venea,
Cu foc din depărtare!

-Am auzit prințesa mea,
Chemarea ta cea dulce!
O! Xera, cea mai dalbă stea,
Ce marea mi-o aduce.

Am petrecut ca un străin,
În lumea mea străină.
Căci fără tine e un chin,
În viața mea haină!

Te rog! Întinde-mi mâna ta...
Te rog cu disperare!
Căci fără tine viața mea,
Valoare nu mai are!

Selenei vrut-am să îi spun,
De-această tulburare,
Dar, și-a făcut privirea scrum,
Potop de supărare!

În veacurile ce trecu,
A fost a mea iubită!
Iubire mare cum nu fu,
Încinsă ca pe plită!

Cu raza ei mult mă iubea,
Iar eu trăgeam de soartă,
Ca să îndrume viața mea,
Oriunde ea mă poartă!

A fost frumos, a fost sublim,
Până-n această clipă!
Acuma raza ei e-un chin,
Și-o palidă clipită!

Când a aflat că te iubesc,
Ea s-a răstit turbată!
Și-a blestemat să nu-mi găsesc
Iubirea, niciodată!

Cu-n vechi dușman s-a aliat,
Cu Hellius, ce-o dată,
I-a fost ei soț, dar s-au certat
Pe o nimica toată!

Era...frumoasă! Și cu foc
Mă săruta într-una!
Precum doi tineri într-un joc,
Punea pe cap cununa!

Iar dimineața mă ducea,
Pe-o mică insuliță,
Mă săruta și aștepta
Să-i spun că-i o zeiță!

Îmi promitea că-și va lăsa,
Orbita ei lunară,
Nu mai dorea în viața sa,
Iubire ca să ceară!

Când Hellius pleca-n apus,
Stingându-și a lui rază,
Selena mă iubea de sus,
Stând dinadinsul trează!

O! Cum s-a stins! O! Cum s-a dus
În noapte-așa iubire?
Te-ai dus Selena! Ai apus,
Cu-a noastră fericire!

Acum, e rece. Nu mai vrea
De mine să audă.
Zeița bună ce era,
Acum, e fiară crudă!

În viață totu-i trecător!
Și chiar și-n veșnicie
Nimic nu e nemuritor,
Dacă nu-ți place ție.

Selena e ferice-acum,
Cu Hellius trăiește!
Iară de mine-n al ei drum,
De-a pururi se ferește!

Deci, zi-mi mireasa mea de foc,
Deci, zi-mi ce te-ai decis!
Iar de-mi zici nu, dispar de tot,
În cercul meu închis!

-Te voi urma iubitul meu
În lumea ta de gheață!
Și-o să înfrâng destinul greu,
Căzut pe a mea viață!

În veci voi fi mireasa ta,
Cu tine mă poți duce!
Îți dau în dar iubirea mea,
O! Prințul meu prea-dulce.

Tu să mă ții la pieptul tău,
Ca pe-o podoabă mare.
Și-n mintea ta numele meu,
Să aibă-n veci valoare!

Atunci ei mult s-au sărutat,
Mai dulce decât mierea!
Cu-n nesfârșit și greu oftat,
Plindu-și mângâierea.

Pe Xera dulce o privi,
Cu sufletu-mplinit!
Căci demonul hain muri,
Și altul s-a ivit!

Cu firea lui neagră din veci,
În patimi vru să plimbe,
Doi ochi care acum sunt reci,
Și nu poate să-i schimbe!

Iar Xera, chiar de în zadar,
N-a vrut ca-n a ei minte,
De a primi negrul lui dar,
Dar, a rămas cuminte!

Și fericit s-au contopit,
Cu calzi și dulci cuvinte!
Și se iubesc, dar diferit...
De veacuri nesfârșite!

De mâini ținându-se-ndelung,
Ei s-au iubit mereu.
Ea, Xera, fata cu păr lung,
Și prințul Asmodeu.

Povestea asta nu-i un vis,
Și nici o plăsmuire.
Ci adevărul ce stă scris,
Cu slove de iubire.

În viața noastră când iubim,
Nu mai cunoaștem sfere,
Când adorăm tot ce trăim,
Nu știm de bariere!


vezi mai multe poezii de: cristian_lirikos


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Dragoste
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? nu
  • »» Vrei să fie analizată critic? da


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

wow!
nicu hăloiu
luni, 14 septembrie 2020