- Acasă
- Mihai Eminescu
- Archaeus
Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie — deşi aceştia sunt în genere oamenii cari pricep tot. Cel puţin când e vorba de espropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemânatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare — se 'nţelege că nu impunem nimănui părerea — că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri, de-o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega.
Se vede că autorul vrea să 'nceapă de la az buchi . Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac şi câne. Privirea cânelui e inteligentă, el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decât gânsacul; cu toate acestea amândouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item, pentru membru de la primărie — pentru Kant item. Totuşi câtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adâncă a înţeleptului de la Königsberg.
Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintâi deosebeşte lămurit grăuntele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură, cu ochiul distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înduioşere în faţa unei gâşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănânce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi - sau nevirginale trec pe lângă dânsul fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii.
Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decât un gânsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decât în siguranţele acestuia.
Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem[ă], iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.
E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăceşte cîte - o rază slabă, cîte - o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o 'ncremeneşte pe hârtie, pe care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţa lungă care face să vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.
Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însămnătate numai întrucât se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucât se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucât se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decât indivizi impozabili, subcomisarul — indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu [se] fure unii pe alţii şi să se ţie în regulă.
După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvântului. Aceştia întreabă totdeauna quid novissimi? Cartea cea mai nouă e pentru dânşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii , formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. îi numesc ai cuvântului pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gândiri pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se 'ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă.
Iar eu din parte-mi gândesc aşa: orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămânţă de adevăr. De-aceea cărţile vechi, pe - cari oamenii nu le scriu numai iac-aşa, numai ca să le scrie, ci pentru că gândise ceva ce le apăsa inima şi voiau s-o spuie şi altora; cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri absurde unele seminţe de lumină pe cari apoi le ţin minte.
Aşa în una din zile stam fluierând la fereasta deschisă, era zăpadă şi frumos afară, când iată văd trecând un bătrân c-o manta lungă în spate şi cu pălăria cu marginile foarte largi. Il văd intrând la Corabia lui Noe . Corabia aceasta este o crâşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, când mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham şi Iafit. Când îl văd intrând pe bătrân zic; „Ce drac! pe acesta nu l-am văzut niciodată... hai să vedem cine-i?" . .. Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi la Corabie.
Întru 'nlăuntru ... moşneagul — la masa mea. Corabia era o odaie mare, boltită şi întunecoasă în care şi ziua ardea lampă. Bătrânul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari mirosă a tabac.
I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă , dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fluiera pintre dinţi... Era o necuviinţă... dar acuma eu tăceam; căci, oricât de necuviincios ar fi fost, aria era de-o frumuseţă rară... era subţire ca bâzâitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cât cojiţa unei alune, cânta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el... Apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetelei lui lungi, încât mâna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.
— Iartă-mă, d-le Doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva... şi aş voi să vă 'ntreb…
— Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe când ştergeai ciubotele lui Beethoven.
— Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven.
— Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut... Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele, şi basta.
„Ce dracul! îi nebun moşneagul iesta, gândeam eu."
— Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitându-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Kellner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine... Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dendâi gândire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu a fost: „Ce dracu! îi nebun moşneagul iesta". Vezi tu, asta voiam s-o ştiu! ... Omu-i ca o vioară... dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună 'ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-am găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei.
Eu căscam gura.
Bătrânul se uită la mine şi 'ncepe să râdă.
— Spune-mi nepoate — dacă poţi — un lucru imposibil şi o idee imposibilă.
— Un lucru imposibil e ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atâţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme.
Kelnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşeartă pân-în fund.
— Ascultă-mă , nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?
— Ba nu.
— Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri — Archaeus este tot.
— Ptiu! bată-te vina, unchiule , cu tot Archaeusul tău... Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus?
— Şşut! Taci, nepoate ... Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întâi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac' ar fi imposibilă, n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, si dacă le ştergi acestea... şi un somn adânc le şterge pentru câteva oare ... ce simţemânt ni rămâne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în cari băgăm o lume dispar pentr-o clipă... e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te 'ntrebi... aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este ... că oare ce 'nsemnează asta. Când priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu-o fi gândind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai târziu, modifică radical lumea cugetării.
— Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe când pierduse auzul.
— Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti ... el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor... c-ai privi-o cu binoclul întors... ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, până bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natura normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cumcă toţi oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca aceea a lui Beethoven... toată opera s-apropie vădit, ca şi când ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi... ba s-apropie aşa încât toată scena ţi s' aşează 'n cap ş' auzi opera urlârdu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe , cu actori, cu actriţe, cu tot. Cum va fi arătând capul unui om care are - o operă ori o dramă 'n el, cu oamenii ei interesanţi , cu lumina de lampe, cu pânzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui... Un teatru întreg în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.
— Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?
— De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş' aceeaşi totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic ... că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage... Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită , căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezire... va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur, al realităţii... Şi acest om s-ar contrage 'ntr-o cartofă care - ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezască şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez... ar trece printr-o mie de figuri el însuşi şi, dac' ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt... Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede, din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni cari, aducând o mică modificare a organului vederii, crează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare cât o bârnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avuse înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grâu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche, că 'nainte urieşii locuiau pământul, atârna de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim... Cine nu ştie cu câtă realitate, cu cât adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea şi - aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică... Un amic se arată... el a 'mbătrânit, vro câţiva peri albi are pe cap... mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o aveam despre dânsul , şi închipuirea cum el a fost şi vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău: „Cum s-a schimbat omul acesta!" ... În starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate... Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice sfâşie sufletul şi-i brazdează faţa... din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor... Nu avem criteriu... Nu ştim dacă ştim ceva... O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin... Poate-se zice însă că cutare om ciudat nu are drept când spune ceva? Cu ce-l combaţi?... Cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre... numai c-a lui e izolată, pe când a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e 'ntrebarea.... Poate că noi nu facem alta decât visăm într-un fel şi el într-altul...
— Dar bine... vedem lumea.
— Şi el o vede.
— Dar o pipăim.
— Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori el e nebun... asta-i întrebarea. Şi de gândim numai cât de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni pare nouă ciudat lor li părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decât o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să 'ntrebăm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte care azi aprobă ceea ce-a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat ; o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxuri...
— Cum din paradoxuri?
— Da! Căci spune-i numai un[ui ] om ieşit din coaja naturei cumcă soarele stă şi pământul se 'nvârteşte... el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase... Spune-i că stelele sunt tot atâtea lumi... el va găsi-o paradox.
— Dar cu toate acestea e adevărul.
— Adevărul? Cum vrei... Cum dispar, cum devin pe 'ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării când presupunem ceea ce ni se impune de sine... că spaţiul e nemărginit!... Unde-i mişcarea când spaţiul e nemărginit?... Pământul a făcut o bucată... Bine... Deasupră-i şi dedesuptu-i a rămas tot atâta spaţiu, căci e nemărginit... va să zică ce a parcurs el, când n-a parcurs nimica, căci pretutindenea stă în acelaşi loc, în acelaşi centron , în nemărginire, şi dac' ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atâta ar fi... Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încât mişcarea lui nu-i de cugetat fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pământul îmblă cum îmblăm 4 noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem... În urmă şi 'nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa — căci e nemărginită.
— Dar timpul?
— O, acest blestemat de timp, care e când lung, când scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune... Când aşteaptă cineva iarna la portiţa vrunui zaplaz pe drăguţa lui... şi ea nu vine... şi aşteaptă... şi ea tot nu vine... ce-i timpul? O eternitate. Şi când citeşte cineva o carte frumoasă... mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor... ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vro dată un roman întreg în minte pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă ori o tinereţă întreagă?... În vis el poate avea într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De 6 ce nu a tuturor celor ce se 'nvârtesc împrejurul lui? Şi în câtă vreme? în şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi, într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cât timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii , am şters tot esclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa e posibil, ci zicem: După cât ne ajunge capul, aşa e... dar dracul ştie dacă n-ar putea fi şi de o mie de ori altfel...
— Ce ciudată idee despre viaţă!
— Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar... o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcatură, dă de el, citeşte... citeşte... pocneşte din degete... „Da ştii că asta-i bună!"... Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii... publicul râde , actorii se strâmbă şi toate acestea ca 'nainte... de o sută de ani. Atuncea-ţi vine-a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Când întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare... Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta... Unde este spaţiul? De aceea când auzim trâmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atâta conştiinţă de sine, să zâmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S' ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor... În ele trăieşte Archaeus... Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele... Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?
— Niciodată... Dar aş dori să ştiu mai întâi cine-i Archaeus?
— Hm! Cum dracu să ţi-o spun dacă n-ai priceput pân - acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vrea să rămâie el însuşi ... persoana sa. Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei!), mai cuminţi (câţi oameni de stat!), mai geniali (câţi scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi...dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul ... numai să fie el. Ar voi să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon ... dar să rămâie tot el. Abstrăgând de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare 'şi are dorinţa împlinită,... căci este indiferent, pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el... Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?
— Ba nu. Mai puţin decât oricând.
— Nici nu-i uşor de priceput — pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeuna de faţă... în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului am putea vedea lămurit ce-i etern... Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decât o vecinică plătire 2 cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar putea privi peste tot, am şti ce este netimporal.
— Ce-mi folosesc mie espunerile acestea când eu tot nu ştiu ce-i Archaeus?
— Hm! Eşti greu la cap. Când gândeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă de fel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gândeşte la Napoleon), cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi cumplite, când gândeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul şi acelaş princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămân, şi aceste puţine au în sfârşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaş punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mână una 'nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.
— Şi este într-adevăr vecinică.
— In fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne 'n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajuta coaja cariului care-a 'ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea 'n drum ? decepţiunea, recăderea animalului păţit — bătrâneţea si moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor —încercări de deslegare. Chinul îndelungat , vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase?
— Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui.
— Da. Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămân întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de 'nţeles, alteori deşerte. Când văd nas omenesc, totdeuna-mi vine să 'ntreb ce caută nasul iesta 'n lume?
Adăugat de: ALapis
vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Adrian Maniu
Al. O. Teodoreanu
Alecu Donici
Alecu Russo
Alexandru Alexianu
Alexandru Bogdanovici
Alexandru Hrisoverghi
Alexandru Macedonski
Alexandru Philippide
Alexandru T. Stamatiad
Alexandru Vlahuţă
Alexei Mateevici
Andrei Mureşanu
Anonim
Anton Pann
Artur Enăşescu
Benjamin Fondane
Bogdan Petriceicu Haşdeu
Calistrat Hogaș
Camil Petrescu
Carmen Sylva
Cezar Bolliac
Cincinat Pavelescu
Constantin Mille
Constantin Negruzzi
Constantin Oprişan
Costache Conachi
Costache Ioanid
Dan Botta
Demostene Botez
Dimitrie Anghel
Dimitrie Bolintineanu
Dimitrie Gusti
Dosoftei
Duiliu Zamfirescu
Dumitru Iacobescu
Dumitru Theodor Neculuță
Elena Farago
Elena Văcărescu
Emil Botta
Emil Cioran
Eusebiu Camilar
Gavril Rotică
George Bacovia
George Coşbuc
George Ranetti
George Topîrceanu
George Tutoveanu
Gheorghe Sion
Grigore Alexandrescu
Iancu Văcărescu
Ienăchită Văcărescu
Ilarie Voronca
Ioan Budai Deleanu
Ioan Iacob Hozevitul
Ioan S. Neniţescu
Ioanid Romanescu
Ion Barbu
Ion Heliade-Rădulescu
Ion Luca Caragiale
Ion Minulescu
Ion Neculce
Ion Șiugariu
Iosif Trifa
Iulia Haşdeu
Leonid Dimov
Lucian Blaga
Magda Isanos
Mateiu Ion Caragiale
Matilda Cugler-Poni
Mihai Eminescu
Mihail Kogălniceanu
Mihail Săulescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Demetriade
Mircea Eliade
Nichifor Crainic
Nichita Stănescu
Nicolae Iorga
Nicolae Labiş
Octavian Goga
Panait Cerna
Radu D. Rosetti
Radu Gyr
Radu Stanca
Ştefan Octavian Iosif
Ștefan Petică
Traian Demetrescu
Tristan Tzara
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Cârlova
Vasile Conta
Vasile Militaru
Veronica Micle
Victor Eftimiu
Virgil Carianopol
Vladimir Streinu
Zorica Laţcu
Agatha Bacovia
Alexandru Andriţoiu
Alexandru Andrieş
Alexandru Busuioceanu
Alexandru Colorian
Alexandru Lungu
Alice Călugăru
Ana Blandiana
Ancelin Roseti
Andrei Ciurunga
Anghel Dumbrăveanu
Ara Alexandru Șișmanian
Aron Cotruș
Arsenie Boca
Aurel Dumitrașcu
Aurel Pastramagiu
Aurel Rău
Benedict Corlaciu
Camil Baltazar
Camil Poenaru
Cassian Maria Spiridon
Cezar Baltag
Cezar Ivănescu
Christian W. Schenk
Claudia Millian Minulescu
Cleopatra Lorințiu
Constanţa Buzea
Constantin Berariu
Constantin Michael-Titus
Constantin Noica
Corneliu Coposu
Corneliu Vadim Tudor
Dan Deşliu
Dan Rotaru
Daniel Drăgan
Daniel Turcea
Dimitrie Ciurezu
Dimitrie Stelaru
Dinu Flămând
Dominic Stanca
Dumitru Corbea
Dumitru Matcovschi
Dumitru Pricop
Elena Armenescu
Elena Liliana Popescu
Emil Brumaru
Emil Isac
Eta Boeriu
Eugen Cioclea
Eugen Ionescu
Eugen Jebeleanu
Filip Brunea-Fox
Florența Albu
Gabriela Melinescu
Gellu Dorian
Gellu Naum
Geo Bogza
Geo Dumitrescu
George Călinescu
George Dan
George Drumur
George Lesnea
George Meniuc
George Ţărnea
Ghenadie Nicu
Gheorghe Azap
Gheorghe Grigurcu
Gheorghe Istrate
Gheorghe Pituţ
Gheorghe Tomozei
Gheorghe Zanat
Gherasim Luca
Grigore Hagiu
Grigore Vieru
Horia Vintilă
Ileana Mălăncioiu
Ioan Alexandru
Ioan Flora
Ion Brad
Ion C. Pena
Ion Caraion
Ion Dodu Bălan
Ion Horea
Ion Iuga
Ion Miloș
Ion Monoran
Ion Pachia-Tatomirescu
Ion Pillat
Ion Pribeagu
Ion Scriba
Ion Stratan
Ion Vinea
Iulian Boldea
Iulian Vesper
Leo Butnaru
Leonida Lari
Lucian Avramescu
Marcel Breslaşu
Maria Banuș
Mariana Marin
Marin Iorda
Marin Sorescu
Mihai Beniuc
Mihai Codreanu
Mihai Ursachi
Mihu Dragomir
Mircea Cărtărescu
Mircea Ciobanu
Mircea Dinescu
Mircea Ivănescu
Mircea Manolescu
Mircea Micu
Mircea Pavelescu
Mircea Streinul
Miron Radu Paraschivescu
Nichita Danilov
Nicolae Corlat
Nicolae Dabija
Nicolae Davidescu
Nicolae Neagu
Nicolae Țațomir
Nina Cassian
Nora Iuga
Octav Sargețiu
Octavian Paler
Otilia Cazimir
Palaghia Eduard Filip
Paul Sava
Pavel Boțu
Pavel Coruț
Petre Ghelmez
Petre Stoica
Petru Creţia
Radu Cârneci
Radu Tudoran
Rodica Elena Lupu
Romulus Guga
Romulus Vulpescu
Sașa Pană
Sesto Pals
Simion Stolnicu
Sorin Cerin
Spiridon Popescu
Ştefan Augustin Doinaş
Ştefan Baciu
Stefan Tanase
Ștefania Stâncă
Stephan Roll
Theodor Damian
Traian Calancia
Traian Chelariu
Traian Dorz
Traian Furnea
Tudor George
Valeria Boiculesi
Valeriu Gafencu
Vasile Copilu-Cheatră
Vasile Posteucă
Veronica Porumbacu
Victor Sivetidis
Victor Tulbure
Virgil Diaconu
Virgil Gheorghiu
Virgil Teodorescu
Zaharia Bârsan
Zaharia Stancu
Adam Puslojić
Adelbert von Chamisso
Ady Endre
Afanasii Fet
Ahmad Shamlou
Ahmet Hașim
Alain Bosquet
Albert Camus
Alberto Blanco
Alberto Serret
Alceu
Aldo Palazzeschi
Alejandra Pizarnik
Alejo Carpentier y Valmont
Aleksandr Blok
Aleksandr Puşkin
Aleksandr Soljeniţîn
Alexander Penn
Alfred de Musset
Alphonse de Lamartine
Amalia Iglesias Serna
Anaïs Nin
Anatole France
André Breton
André Marie Chénier
Anna Ahmatova
Anne Sexton
Antoine de Saint-Exupery
Antonio Machado
Áprily Lajos
Arany János
Arhiloh
Aristóteles España
Arthur Rimbaud
Attila József
Baba Tahir
Babits Mihály
Balázs Béla
Bartók Béla
Bella Ahmadulina
Bertolt Brecht
Blas de Otero
Bob Dylan
Boris Pasternak
Carl Sandburg
Carlos Drummond de Andrade
Cecilia Meireles
Cesar Vallejo
Cesare Pavese
Charles Baudelaire
Charles Bukowski
Charles Guérin
Charles Perrault
Charles Simic
Christian Morgenstern
Cintio Vitier
Concha Urquiza
Coral Bracho
Dante Alighieri
David Avidan
Dino Campana
Dmitry Merezhkovsky
Dsida Jenő
Du Fu
Edgar Allan Poe
Edith Sodergran
Eduardo Galeano
Edward Estlin Cummings
Edward Hirsch
Efraín Barquero
Efrain Huerta
Eli Galindo
Elizabeth Barrett Browning
Elizabeth Bishop
Emile Verhaeren
Emily Dickinson
Enriqueta Ochoa
ERĀQI
Erich Fried
Erich Kastner
Estanislao del Campo
Eugenio Montale
Eugenio Montejo
Eunice Odio
Evgheni Evtuşenko
Ezra Pound
Fadwa Tuqan
Farkas Árpád
Federico Garcia Lorca
Félix Grande
Feodor Dostoievski
Fernando Pessoa
Fiodor Tiutcev
Firdousi
Forugh Farrojzad
Francesco Petrarca
Francis Jammes
Francois Villon
Franz Kafka
Friedrich Hölderlin
Friedrich Nietzsche
Friedrich von Schiller
Gabriela Mistral
Gabriele d'Annunzio
Georg Trakl
George Gordon Byron
Gérard de Nerval
Gerhard Fritsch
Giacomo Leopardi
Giambattista Basile
Giorgios Seferis
Giosuè Carducci
Giuseppe Ungaretti
Guillaume Apollinaire
Gunnar Ekelof
Gunter Grass
Gustaf Munch Petersen
Hafez
Heinrich Heine
Henry Wadsworth Longfillow
Henry Wadsworth Longfillow
Hermann Hesse
Herta Muller
Hilde Domin
Homer
Horiguchi Daigaku
Howard Nemerov
Hristo Botev
Iannis Ritsos
Ingeborg Bachmann
Iosif Brodski
Ismail Kadare
Ivan Bunin
Jabra Ibrahim Jabra
Jack Kerouac
Jacques Prevert
Jaishankar Prasad
James Weldon Johnson
Jan Twardowski
Jean de La Fontaine
Jeanne-Marie Leprince de Beaumont
Jenny Joseph
Jidi Majia
Joachim Ringelnatz
Joan Maragall
Johann Wolfgang von Goethe
John Berryman
John Keats
John Milton
Jorge Guillén
Jorge Luis Borges
Jorge Teillier
José Ángel Buesa
José Antonio Ramos Sucre
José Emilio Pacheco
Jose Hernandez
José Martí
José Saramago
Jose Watanabe
Joy Harjo
Juan Gregorio Regino
Juan Ramón Jiménez
Juana de Ibarbourou
Juhász Gyula
Jules Romains
Julio Cortázar
Julio Flórez Roa
Kabir
Kalidasa
Karin Boye
Kenneth Patchen
Khalil Gibran
Kobayashi Issa
Kobayashi Issa
Kölcsey Ferenc
Konstantin Balmont
Konstantin Simonov
Konstantinos Kavafis
Kostas Varnalis
Kosztolányi Dezső
Krzysztof Kamil Baczyński
Kusano Shinpei
Langston Hughes
Lao Tse
Leah Lakshmi Piepzna-Samarasinha
Leopold Sedar Senghor
Lev Tolstoi
Li Po
Lina de Feria
Lisa Zaran
Louis Aragon
Louise Gluck
Ludwig Fulda
Ludwig Uhland
Luis Cernuda
Luis de Góngora y Argote
Luís Vaz de Camões
Mahmoud Darwish
Manuel del Cabral
Marc Chagall
Marc Girardin
Margaret Atwood
Margarita Michelena
Margo Tamez
Marina Ţvetaeva
Mario Benedetti
Mario Vargas Llosa
Màrius Torres
Mark Talov
Matsuo Basho
Maurice Maeterlinck
Maxim Gorki
Menelaos Ludemis
Michelangelo
Miguel de Unamuno
Miguel Hernández
Miguel Perez Ferrero
Mihail Lermontov
Moulavi
Muhsin Al-Ramli
Murilo Mendes
Nahapet Kuceac
Najwan Darwish
Nancy Morejón
Nazim Hikmet
Nicanor Parra
Nicolás Guillén
Nikolai Rubţov
Nikolaus Lenau
Nikolay Gumilyov
Nikos Karouzos
Nima Youshij
Octavio Paz
Odisseas Elytis
Olaf Bull
Omar Khayyam
Ömer Faruk Toprak
Oscar Wilde
Osip Mandelştam
P Mustapaa
Pablo Neruda
Pablo Picasso
Par Lagerkvist
Paramahansa Yogananda
Patrícia Galvão (Pagu)
Paul Celan
Paul Eluard
Paul Valéry
Paul Verlaine
Paulo Coelho
Pavol Janík
Pedro Salinas
Percy Bysshe Shelley
Pierre de Ronsard
Pilinszky János
R. S. Thomas
Rabindranath Tagore
Rafael Alberti
Rafael Obligado
Rainer Maria Rilke
Ralph Waldo Emerson
Rasul Gamzatov
Reményik Sándor
Rene Char
Richard Bach
Rimma Kazakova
Robert Burns
Robert Desnos
Robert Frost
Roberto Bolaño
Rolando Cárdenas
Rosario Castellanos
Roy Fisher
Rubén Darío
Rudyard Kipling
Rumi
Ryōkan Taigu
Saadi
Şabestari
Saint-John Perse
Salamon Ernő
Salvatore Quasimodo
Samuel Taylor Coleridge
Sándor Márai
Sandor Petofi
Sappho
Sara Teasdale
Seamus Heaney
Serghei Esenin
Silva Kaputikyan
Sir Muhammad Iqbal
Sohrab Sepehri
Stephane Mallarme
Stephen Crane
Sylvia Plath
T.S. Eliot
Tadeusz Różewicz
Tahsin Saraç
Taras Șevcenko
Tassos Leivaditis
Ted Hughes
Thomas Moore
Titos Patrikios
Tomas Tranströmer
Tóth Árpád
Vasko Popa
Velimir Hlebnikov
Vera Pavlova
Vicente Aleixandre
Victor Hugo
Vinicius de Moraes
Vladimir Maiakovski
Vladimir Nabokov
Voltaire
Vörösmarty Mihály
W. H. Auden
Walt Whitman
Wang Wei
Wilhelm Busch
William Blake
William Butler Yeats
William Carlos Williams
William Ernest Henley
William Shakespeare
William Wordsworth
Wislawa Szymborska
Yahya Benekay
Yuri Kageyama
Venus este considerata sora geamana a Pamantului pentru ca amandoua au cam aceeasi marime, densitate si volum.
1998 -A murit Octavio Paz, poet şi publicist mexican, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990 (n.31.03.1914).
1854 -S-a născut inginerul Anghel Saligny, membru şi preşedinte al Academiei Române (m.1925).
”Poezia sa, în cea mai mare parte, deşi construită în note grave
Cuvinte mari, abia atingându-se..., valery
Cultivare, cultură și împărtășire!
Zidul de Mărgean, narcispurice
Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și
Trilogia HISTORIARUM, nicu hăloiu
Cartea poate fi achiziționată de pe site: libris.ro
Pelerin pe Calea Luminii - 101 sonete creștine, maria.filipoiu
Vă mulțumesc din suflet domnule Andrei Stomff, pentru minunata carte
Zidul de Mărgean, Emilian Lican
Distribuie: