Dublul (Coridoare de oglinzi) - Ana Blandiana

Se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea senzație de la sfârșitul copilăriei când, urmând să spun o poezie la o serbare școlară, în clipa în care am ieșit în fața cortinei, mi-am dat seama că nu știam ce să spun, că uitasem nu numai titlul, ci chiar și despre ce era vorba. Clipa aceea dilatată, înspăimântătoare, a suspendării deasupra prăpastiei mi-o amintesc și, după aceea, căderea lentă, cu încetinitorul, în timp ce spuneam totuși ceva, fără să-mi dau seama ce, poate chiar textul poeziei uitate, dar fără să realizez, fără să particip sufletește sau intelectual, asistând doar cu uimire și înstrăinare la funcționarea în mintea mea a unui magnetofon care își derula benzile mecanic, impersonal, pe când eu, salvată fără a înceta să cad, urmăream în cădere, cu o ureche distrată și mirată puțin, ceea ce gura mea spune: neînțeles și inexplicabil. Căci dacă textul care-mi curgea în auzul abia atent era neînțeles, încordarea și atenția figurilor celor ce-l ascultau mi se păreau inexplicabile și, miraculos, mai țin minte și acum câteva fizionomii din primele rânduri pe care reușisem să le privesc cu o intensitate întipăritoare în memorie, ca și cum n-aș fi avut nimic comun nici cu glasul de pe scenă, nici cu atenția care îl urmărea a sălii, ca și cum eu însămi aș fi fost în afara întâmplării, intrigată doar și nedumerită puțin de ea. Mi se întâmplă destul de des să-mi aduc aminte acea senzație violentă de dedublare încercată pentru prima oară la sfârșitul copilăriei, pentru că destul de des mi se întâmplă să simt cum între mine, cel care privesc, și între mine, cel care sunt privit, se cască deodată, neînțeles și inexplicabil, prăpastia acelei atenții colective așteptătoare, pe care descopăr cu spaimă că nu știu cu ce să o umplu. Și dacă spaima aceea nu reușește totuși să mă pulverizeze definitiv, este pentru că, de fiecare dată, se declanșează - așteptat ca o salvatoare, de nimeni dependentă, intervenție divină - glasul acela derulându-și impersonal adevărurile, primite cu aviditate și crezute pe cuvânt, pe care le ascult și eu, înțelegând greu, ca dintr-o mare depărtare. Și, așa cum peste toate sentimentele întâmplării de la serbarea școlară plutea curiozitatea legată de textul poeziei uitate pe care nu reușeam să-l descifrez în rostirea care mă salva, cel ce privește din mine fețele înnobilate de atenție ale celor care mă ascultă ar da orice să poată întreba - depășindu-și timiditatea și condiția de observator stânjenit - "ce spune? ce spune?"

vezi mai multe texte de: Ana Blandiana



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.