Noapte de decembrie - Alfred de Musset

POETUL

Pe timpul când eram școlar,
am stat într-o seară, urmărind
în camera noastră singuratică.
La masa mea veni să se așeze
un copil sărac îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.

Fața lui era tristă și frumoasă
la lumina torței mele,
în cartea deschisă veni să citească.
Sprijinit cu fruntea pe mâna sa,
a stat așa pânâ dimineață,
gânditor, cu un zâmbet dulce.

Când aveam cincisprezece ani,
într-o zi, mergeam încet
printr-o pădure, pe o căldură.
La poalele unui copac stătea
un tânăr îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.

L-am întrebat unde duce drumul;
el ținea o lăută într-o mână
și în cealaltă un buchet de trandafiri sălbatici.
M-a salutat ca pe un prieten,
și, pe jumătate întors,
mi-a arătat spre coline.

La vârsta când credem în dragoste,
într-o zi, eram singur în camera mea;
deplângeam prima neajutorare.
În ungherul focului meu, veni să se așeze
un străin îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.

Era trist și îngrijorat;
cu o mână arăta cerurile,
iar cu alta ținea o sabie.
De neputința mea părea să sufere;
nu a scos decât un oftat;
apoi a dispărut ca un vis.

La vârsta când suntem libertini,
ținutul unui toast e o sărbătoare.
Într-o zi, mi-am ridicat paharul;
în fața mea veni să se așeze
un oaspete îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.

Se scutura de sub haina lui
o cârpă violetă;
pe cap avea un mirt steril.
Brațul lui subțire îl căuta pe al meu,
și, paharul meu, atingându-l pe al lui,
s-a spart în mâna mea firavă.

Un an mai târziu, era noapte;
eram în genunchi lângă patul,
unde tocmai murise tatăl meu.
La căpătâi a venit să se așeze
un orfan îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.

Ochii lui erau înnecați în lacrimi,
ca la îngerii îndurerați;
el purta o coroană de ghimpi;
lăuta lui zăcea la pământ,
purpurie de culoarea sângelui,
și sabia în pieptul său.

Mi-am adus aminte atât de bine,
l-am recunoscut de fiecare dată,
în fiecare moment al vieții mele.
Este o viziune ciudată,
și totuși, e înger sau diavol;
peste tot văzui această umbră prietenă.

Când mai târziu, obosit de suferință,
pentru a-mi reveni sau a pune capăt,
am vrut să plec în exil din țară,
când, nerăbdător de a merge,
am vrut să pornesc și să caut
vestigiile unei speranțe.

În Pisa, la poalele Apeninilor;
în Köln, vizavi de Rin;
la Nisa, în aplecatul văilor;
în Florența, în fundul palatelor;
la Brigues, în cabanele vechi;
în sânul Alpilor pustii.

În Genova, sub lămâi;
în Vevey, sub merii verzi;
în Le Havre, în fața Atlanticului;
la Veneția, la groaznicul Lido,
unde vine pe iarba de mormânt
să moară Adriaticul palid.

Oriunde, sub aceste vaste ceruri,
mi-am aplecat inima și ochii,
însângerați de eterna rană,
precum șchiopul Ennui,
cărându-mi oboseala după el,
m-a ghidat printre obstacole.

Oriunde, în mod constant afectat
de vanitatea lumii ignorante,
am urmat umbra viselor mele.
Oriunde, fără să fi trăit,
am visat ce văzucem,
fața umană a minciunilor sale.

Oriunde, de-a lungul drumurilor,
mi-am pus fruntea în mâini
și am suspinat ca o femeie.
Oriunde, ca o oaie,
care își lasă lâna în tufiș,
am simțit că-mi dezbrac sufletul.

Oriunde voiam să dorm,
oriunde voiam să mor,
oriunde am atins pământul,
în cale venea să se așeze
un nefericit îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.

Cine ești atunci, tu, în viața asta,
te văd mereu în drumul meu?
Nu pot să cred în liniștea ta,
să fii partea rea a destinului meu?
Zâmbetul tău dulce are prea multă răbdare,
lacrimile tale au prea multă milă.
Văzându-te, am iubit Providența.
Durerea ta este sora suferinței mele;
ea se aseamănă cu Prietenia.

Cine ești tu? - Nu ești ești îngerul meu bun,
nu vii niciodată să mă avertizezi.
Îmi vezi relele (e un lucru ciudat!)
și mă privești suferind.
De douăzeci de ani ai mers alături
și n-am îndrăznit să te chem.
Cine ești, atunci, Dumnezeu te trimite?
Îmi zâmbești fără să-mi împărtășești bucuria,
îți este milă de mine, fără să mă consolezi!

În noaptea asta te-am văzut apărând,
a fost o noapte tristă.
Aripa vânturilor bătea la fereastra mea;
eram singur, zgribulit în pat.
M-am uitat la un loc drag,
încă cald, ca un sărut arzător
și gândeam ca o femeie uitată,
și am simțit o falie din viața mea,
care se desprindea încet.

Înveleam într-o bucată de dimie
aceste ruine de zile fericite.
Mi-am zis că aici, jos, ce durează,
este o meșă de păr.
Ca un plonjor într-o mare adâncă,
mă pierdeam în atâta uitare.
Pe toate părțile am întors acolo sonda
și am plâns, singur, departe de ochii lumii;
biata mea iubire îngropată.

Urma să pun sigiliul de ceară neagră
pe această comoară fragilă și dragă.
Urma s-o dau înapoi, neputând s-o cred.
Plângând, încă mă îndoiam.
Ah! femeie slabă, mândră nebunie,
în ciuda ta, îți vei aminti!
De ce, Dumnezeule mare! minți gândul ei?
De ce aceste lacrimi, aceaste noduri în gât,
bâjbâielile astea, dacă nu ți-au plăcut?

Da, tu lenevești, suferi și plângi,
dar himera ta este între noi.
Bine ! ramas bun ! Vei număra orele
care mă va vor despărți de tine.
Du-te, du-te și în această inimă de gheață
arată-ți mândria satisfăcută.
Încă simt interiorul tânăr și vivaci
și multe rele își vor putea găsi aici locul,
pe răul pe care mi l-ai făcut.

Du-te, du-te! natură nemuritoare;
n-ai vrut să-mi oferi totul.
Ah! copil sărac, care dorești să fii frumos
și nu știe cum să ierte!
Du-te, du-te, urmează destinul:
cine te pierde nu a pierdut totul.
Aruncă vântului iubirea noastră consumată.
Doamne Dumnezeule! tu pe care l-am iubit atât de mult,
dacă pleci, de ce mă iubești?

Dar deodată am văzut în noaptea întunecată
o formă care aluneca fără zgomot.
Pe perdeaua mea am văzut o umbră trecând;
ea vine să se așeze pe patul meu.
Cine ești, față sumbră și palidă,
portret întunecat, îmbrăcat în negru?
Ce vrei de la mine, pasăre tristă?
Ești un vis zadarnic? ești propria mea imagine,
ce văd în această oglindă?

Cine ești tu, fantoma tinereții mele,
pelerin care nu se satură de nimic?
Spune-mi de ce te-am găsit neîncetat
stând la umbră pe unde am trecut.
Cine ești, vizitator singuratic,
gazdă atentă a durerilor mele?
Ce ai făcut să mă urmezi pe pământ?
Cine ești tu, cine ești tu, fratele meu,
ce nu apari decât în ziua lacrimilor?

VIZIUNEA

- Prietene, tatăl meu este și al tău.
Nu sunt nici îngerul păzitor,
nici soarta rea ​​a oamenilor.
Cei pe care îi iubesc, nu le cunosc
în ce direcție merg pașii lor,
în mica decădere în care suntem.

Nu sunt nici Dumnezeu, nici Demon
și m-ai numit pe numele meu,
când m-ai numit fratele tău;
unde mergi, voi fi mereu acolo,
până la sfârșitul zilelor tale,
când mă voi așeza pe piatra ta.

Cerul mi-a încredințat inima ta.
Când vei fi în durere,
te voi urma în drumul tău,
dar nu-ți pot atinge mâna.
Prietene, eu sunt Sngurătatea.

Traducere Victor Borziac

Adăugat de: Victor Borziac

vezi mai multe poezii de: Alfred de Musset



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.