Incomunicabilul - Alexandru Philippide

Din craniu mi-au lasat doar o fasie,
Un ciob ca sa-mi serveasca de suport ;
Si-acum, zbarcit si puhav, pe tipsie,
Stau la hotarul dintre viu si mort.

Cu vinisoare fine ma legara
De-o inima de guma, de bronhii de otel.
Un sange care nu-i al meu strecoara
In mine-o existenta fara tel.

Aud fara ureche si vad fara privire,
Asa cum simti in bratul absent un puls batand,
Traiesc in mine insumi ca pura amintire.
Fiinta mea e numai memorie si gand.

Atatea miliarde de celule
Sunt vii degeaba, isca in zadar
Dorinte si vointe, porunci pe care nu le indeplineste nici un madular.

Sunt impanzit cu sarme si cu ace.
Electrice imbolduri ma bantuie mereu


Cu-aceste mestesuguri subtile, orice-ati face,
Tot nu puteti pricepe ce-i in adancul meu.

Veti aduna desigur un vraf si inc-un vraf
De foi lucioase, pline de linii negre, care
Tot urca si coboara, dar nu veti fi in stare
Din mine sa desprindeti macar o cugetare

Cu simplul vostru encefalograf.

Ce spun acele linii cine stie ?
Voi numai de la mine puteti afla, dar cum,
Cand intre voi si mine nu este nici un drum
Si gandul meu e mut pe vesnicie ?

Un scris din care nimeni nimic nu intelege,
Din care doar atata puteti alege
Ca nu exist, faptura sibilina,
La pragul dintre viata si masina.

Atata numai ?
Prea putin.
Mai este
Pana s-aveti din miezul meu vreo veste.
V-ar trebui o noua nascocire,

in asa fel ca, fara mijlocire,
De-a dreptul sa se-atinga gandire cu gandire,
Iar eu sa pot in voie sa cutreier
O omenire toata numai creier.
Dar pan-atunci, misteruos si mut,
Raman un exilat in absolut.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Philippide



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.