Ceasul greu - Alexandru Philippide

Mi-era pustiu în suflet. Plin de trudă
Mergeam pe malul unei ape,
Si blestemam în gândul meu cu ciudă.

Blestem nu era de necaz ori ură;
De nici un om n-aveam ca să mă plâng;
Dar îmi muşcam din suflet să nu plâng;
- Si parc-aş fi muşcat din zgură.

Si doar pornisem blând de dimineaţă,
Cu ochii mari şi gândurile-n vânt!
Mă bucuram de flori, de vânt, de viaţă,
Si mă simţeam la mine-acasă,
Oriunde pe pământ.

In urma mea oraşul ca o fiară
Cu solzi de zmoală şi aripi de fum
Işi clocotea urgia seculară.
Dar eu pornisem singur, din zori, blajin, la drum.

Nu mă aveam decât pe mine-n minte,
Mă bucuram de mine ca de-o plantă
Pe care-o creşti cu grijă, zi cu zi;
Si-un singur gând aveam: tot înainte.

Mai mult decât oricând eram departe
De orice gând nemernic, de orice dor milog…
De unde-atunci venise ca un fior de moarte
Dorinţa asta crudă: să mă rog?

Lăsasem în oraşul de piatră şi metal
Biserici proaspete de cărămidă
Cu-nfăţişare roşă de spital
Si clopote ce sună cu scârbă şi obidă.

Dar gândul nu-mi fusese niciodată
Să-ngenunchez pe lespedea lor tristă,
Iar dumnezeul lor, dacă există,
Mă îndoiam în ele să fi intrat vreodată.

Cu pumnu-n inimă-mi dădeam, spunând:
“Dorinţa mi-i nevolnică şi mică.
Cui să mă rog? De ce? Te rogi de frică:
Nu tremură în mine nici un gând;
Si sufletul mi-l simt ca-ntotdeauna
Pe-atât de mândru pe cât e de bând.

Cât despre Dumnezeul cel de-acum,
In faţa lui dorinţa mi-o măsur prea adâncă.
E drept că-n el se scaldă atâţia oameni încă,
Dar eu sunt singur, nimeni nu m-a-nsoţit la drum!”

Cum aş fi vrut un fir de adevăr!
Un adevăr – o, fie cât de mic –
Să mi-l culeg şi să mi-l prind în suflet,
Să mi-l culeg… Dar nu găseam nimic.

Mai ieri aveam atâtea adevăruri,
Savante mingi cu care mă jucam!
Pe unul singur le-aş fi dat pe toate:
Pe-acela numai aş fi vrut să-l am.

O, ceasul greu – o, ceasul rău – o, ceasul
Pe care-ai vrea să-l sari în timp, să-l treci,
- Când nu e clopot să-i rostească glasul
Si să vestească clipele lui reci.

… Fusese drumul lung şi obosisem.
Mi-am aşternut truditul trup
Pe-o pajişte la care poposisem.

Spre-un fir de iarbă m-am plecat, să-l rup.

Dar mâna-mi şovăi o clipă, oarbă,
Si făr-a-l rupe-l mângâia uşor
Când gândul meu deodată frânt din zbor
Se agăţă de firul zvelt de iarbă.

Nu ştiu… dar nu mai cugetam acum
La firul meu de adevăr fără prihană.
Trecuse ceasul greu?
Pornii la drum,
Cu firul meu de iarbă, pe suflet, ca pe-o rană.

Mergeam din nou pe mal ca dimineaţă
Cu ochii mari şi gândurile-n vânt.
Mă bucuram de flori, de vânt, de viaţă.

Si-n loc ca să mă rog, am început să cânt.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Philippide



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.