Avânt - Alexandru Macedonski

Precum în largul mării corabia s-opreşte
Când vântul nu mai suflă şi pânza pe catart
Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbeşte
Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart;
Precum vioara tace când coarda se destinde
Ş-abia auzi în suflet cântând ca printr-un vis
Răsunete suave, voioase sau murinde,
Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;
Aşa-n restriştea vieţii, poetul, şi el tace,
Cu inima rănită în pieptul sângerat,
Nimica nu-l mai mişcă, nimica nu-i mai place
Şi-l află-orice simţire cu sufletu-ngheţat.
Ca el e şi matrozul corabiei oprite...
Avântul şi-l legase de-al vasului înot,
Iar apa oglindeşte priviri nensufleţite,
Şi mută se întinde oglindă pestetot.
Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,
Căci inima rănită a bietului poet
Adoarme ca şi marea sub cerul plin de stele
Şi nu mai cântă-ntr-însul speranţă, nici regret.
Precum însă deodată la-ntâia adiere
Corabia tresare pe-al undei sân amar
Şi pânzele se umflă ş-o-mpinge cu putere,
Jucând-o în buiestru ca falnic armăsar;
Tot astfel inspirarea deodată se ridică,
Şi aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu,
Se-ntinde pe hârtie a versului panglică,
Iar sufletul în urmă îşi lasă corpul greu.
Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte
Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,
Nou Moise, el se urcă atunci pe vârf de munte
Şi alte legi sădeşte în sufletu-omenesc.
Deşi în urmă-i urlă a urei aiurare,
Zâmbind, când să-l sfâşie cei răi se învrăjbesc,
Aşa de sus ţinteşte ş-atâta e de mare,
Încât cuprinde totul: ceresc şi pământesc!
El vede armonia din lumile eterne,
Pricepe nesfârşitul ş-al totului mister;
Materia în faţă-i se fierbe şi se cerne,
Urmează în adâncuri cometele ce pier;
Ştiinţa grăniţată o calcă în picioare...
Atomele iau viaţă, le simte cum trăiesc...
Le-aude bucuria sau lunga lor plânsoare
În vecinica mişcare pe care-o-ndeplinesc;
Coboară printre oameni şi ştie să mângâie,
Şi cântecu-i se varsă ca râuri de isop,
El curăţă şi spală de-a patimilor râie...
Insultele nu-l pleacă, să râure potop;
Căieşte pe poporul ce merge la pieire,
Tiranu-ncremeneşte sub biciul lui de foc,
Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire,
Adesea n-are-n viaţă nici pâine, nici noroc.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Macedonski








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.