Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie - Afanasii Fet

Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie,
Spre-a-mi dogori-n desert răcitul sânge iarăși;
Nu voi chema nici tineri ani departe mie
Și dragostea nebună, cu care-au fost tovarăși.

Pleca-voi liniștit întru puterea de ne-nvins,
O singură dorință neizbutind s-ascund:
Ca vânt de toamnă patimi să-mi fi stins,
Cum zilele îmi rup din părul cel cărunt.

Iar scape-mi sufletul bolnav, sătul de lume,
Ușor de lanțul lumii, ușor să pot începe
Trai nou pe-un mal pierdut de apă fără nume,
Sub dealuri sinilii, lângă tăcute stepe.

Și unde meri și pruni cu floarea s-or întrece,
Și unde-s nori puțini și vremile-s blajine,
Și sălcii se apleacă în clară undă rece,
Și strange seara-n stup cumințile albine.

Iar poate, tot sperând, eu zări am să scrutez,
Tânjind după prieteni și dulcele lor cor,
Curatele lor inimi, cum luna noaptea-n miez,
Gingașe – cant de muză – sufletele lor,

Acolo, în sfârșit, ce-am jinduit să dobândesc,
Am plănuit, am așteptat, voi dobândui în ani târzii,
Și, din tihnit liman de ideal lumesc,
Eu, surâzând, voi trece-n tărâm de veșnicii.

1857

Traducere Emil Burlacu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Afanasii Fet



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.