Cântecul iacobinului maghiar - Ady Endre

Cântecul iacobinului maghiar
(Magyar jakobinus dala)

Biată, buimacă Ungarie,
Pe tine când te pipăim
Din degete ţâşneşte sânge –
Oare mai eşti, noi mai trăim?

Mai putem spera ceva mai bun?
Ni-­e ochi şi suflet chinuit:
Babel al popoarelor de robi,
Oare te vei trezi,­-n sfârşit?

De ce nu devin mii de dorinţi
O năprasnică voinţă?
De­-i slav, maghiar ori vlah, bănatul
E-­n veci aceeaşi suferinţă.

De o mie de ani, ocară
Şi­-amar ne-­au făcut rudenii.
De ce nu ne­-ntâlnim cu vuiet
Pe baricadele ideii?

Un glas au Dunărea şi Oltul,
Murmur şoptit, glas mortuar.
În patria lui Árpád1 e vai
De cine nu-­i domn ori tâlhar.

Când ne vom uni, în sfârşit?
Când vom fi-­n rostire temerari?
Noi, cei împilaţi şi zdrobiţi,
Uniţi maghiari şi ne­maghiari?

Cât mai fi­-va­-n tron ticăloşia,
Iar noi, cei mulţi, laşă oştire?
Popor maghiar, cât vei mai fi
Pui de graur în colivie?

Ungarie de trişti cerşetori,
Azi n­-avem pâine, nici credinţă.
Dar mâine toate le­-om avea,
De­-ndrăznim şi-­avem voinţă.




Traducere de Kocsis Francisko

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ady Endre



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.