Scrisoare tatei, dincolo - Adrian Păunescu

Mă iartă, tată, pentru tot ce este,
Să tac aș vrea și să mă sting aș vrea,
Că nu ți-am dat, de luni și luni, o veste
Și cea pe care-acum ți-o dau, e rea.

E prima oară când, rănit la frunte,
Spre amintirea ta mă-ntorc înfrânt
Și n-are cine să mă mai înfrunte,
Acum, când eu te caut în mormânt.

Matale ce mai faci, iubite tată,
A câta iarbă ai ajuns să fii?
Pe-aici e mult mai rău ca altă dată,
Nici iarba nu mai crește pe câmpii.

Eu nu am alt popor, să-l schimb pe-acesta,
Nu pot să-l dau, la nu știu ce bairam,
Cum ne schimbăm cămașa, haina, vesta,
Eu altul n-am și nici nu vreau să am.

La revedere, umbră supărată,
Și-aștept momentul întemeietor,
Când voi veni lângă matale, tată,
Sub tălpile aceluiași popor.

Adăugat de: viorel tgv.

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Mulțumesc și eu pentru poezia minunatului Păunescu!
Adina Speranta
luni, 12 noiembrie 2018



Minunate postări dle Viorel TGV

Vă mulţumesc aici pentru toate poemele marelui postru poet Adrian Păunescu
iulian.o
duminică, 11 noiembrie 2018