La ecograf, cu tata - Adrian Păunescu

Aparatura este toată gata
şi doctorul îl dă c-un fel de seu,
ca să privim prin ecograf în tata,
misteriosul făcător al meu.

A-mbătrânit şi-abia se mai dezbracă,
surâde stins, la orice amănunt,
abia aşază zestrea lui săracă,
aceeaşi de pe când era cărunt.

Nu-i trebuie nimic, ar vrea să moară,
de n-am fi noi, cei daţi în grija sa,
şi care cu-o privire ordinară
prin ecograf, în el, vom căuta.

Bătrân frumos, gătit ca pentru oaste,
aşa s-a aşezat pe patul mic
şi doctorul, palpându-i între coaste,
când tehnicile noi nimic nu zic!

Ce-i, tată? Nici nu ştiu dacă mă-ntreabă
sau eu întreb! Dar ce ar fi?
Şi doctorul priveşte fără grabă
acest mănunchi de oase plumburii.

E tatăl meu, cu ecograful vădu-l,
întins neputincios pe-un rece pat
şi aşteptând nesperiat prăpădul,
precum război şi gratii a-ndurat.

Dar, doctore, ce sunt acestea toate?
Ce-i traista asta fără minereu?
Şi doctorul răspunde: Vai, se poate?
E tatăl dumneavoastră, domnul meu!

Cuantificat şi parcă fără sânge,
doar nişte aburi printre cifre ies
şi inima bătrânului meu plânge
la ecograf, în vremuri de progres.

Acum vom şti precis ce se cuvine,
vom şti şi-un diagnostic mai precis,
dar tatăl meu n-o să se simtă mai bine
nici în realitate, nici în vis.

Aorta, pancresul şi ficaţii,
rinichii şi penumbre de vezici,
dar, voi, o zi de tinereţe daţi-i
şi nu-l veţi găsi nicicând aici.

Cuierul plin de hainele bătrâne
e, însuşi el, atâta de bătrân,
că altă învoială nu-i rămâne
decât de praznic treaz lângă stăpân.

Şi doctorul priveşte-atent în tata,
ameninţatul meu părinte bun:
Ecografia noastră este gata
şi a ieşit normală, pot să spun.

Dar, domn`ne doctor, daţi-mi voie încă
să-l mai privesc şi eu pe tatăl meu,
să văd ce suferinţă îl mănâncă
să înţeleg de ce îi este greu.

Şi doctorul mă lasă lângă sine,
privesc în tatăl meu şi nu-nţeleg
ce s-a-ntâmplat cu dânsul că devine
un om străin, prin trupul neîntreg.

Şi parcă văd în cer cu o lunetă;
acesta nu e un corp de om de-aici,
dar, vai, imagini stranii se repetă-
ce faci, tăticul meu, şi ce mai zici?

Cu toate fronturile stinse-n oase,
cu ochii mari şi-ncercănaţi adânc,
se roagă tata doctorul să-l lase
să se ridice, ca să nu mai plâng.

Se-mbracă-ncet, e obosit, zâmbeşte,
şi scutură din pumni un fir de praf
şi mulţumeşte pur şi soldăţeşte
că l-am adus aici la ecograf.

Nici nu-l mai am pe tatăl meu aici în faţă,
nu mai e tata pe ecranul gros,
ci tatăl lui la ecograf îngheaţă
bunicul meu îi fulgeră în os.

Şi, dincolo de nişte amănunte,
parcă şi eu apar la ecograf,
şi năduşeala-mi arde brusc pe frunte.
E bine? E normal? Sau este grav?

Noi toţi, de după el şi dinainte,
ne răsfirăm în ceaţa firii lui,
nici nu mai ştiu ce-i fiu şi ce-i părinte,
nici nu mai ştiu ce este şi ce nu-i.

E palid, cu privirea-nrourată,
nu-l părăseşte demnitatea sa:
„Eu pot să mor, că toţi murim odată,
dar vreau să ştiu dac-aţi găsit ceva!”

De-l îngropam şi mă-ntorceam la groapă
să-l văd din nou şi din pământ să-l scot,
la fel i-ar fi fost gândul să înceapă
să ştie tot şi să trăiască tot.

Şi coborâm pe scări, uniţi de plânsul
cumplitei bucurii că suntem vii,
şi nu de ecograf vorbeşte dânsul
când zice-abia şoptit? „Ce-o fi, o fi!”

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Cu mare drag, Danuța :)
Adina Speranta
marţi, 28 aprilie 2020



frumos..
multumesc!
danab
marţi, 28 aprilie 2020