Condamnarea la toamnă - Adrian Păunescu

Nu e toamnă cum ești tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pământ,
vara decăzu.
Dacă pădurea ne condamnă
la nostalgie, fără rost,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
așa cum poate n-a mai fost.
Atâtea taine nepătrunse
ne cad în brațe la un semn
și suntem îmbrăcați în frunze
și căptușiți c-un fel de lemn.
În râu sunt două lăzi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumoși, bolnavi de fiere,
către cerboaice care nasc.
Și ziua e atât de mică
încât n-ai vreme de-un salut,
și-un fum noptatec o complică
și săptămâna a trecut.
Mai e în tot un pic de vară,
dar pături aspre ne-nsoțesc,
la orice drum mai lung afară
prin clai de aburi nefiresc.
Mai am senzația că toate
pot fi și altfel decât sunt,
dar munții-mi pun poveri în spate
și simt că port pe tălpi pământ.
Acum și fiarelor li-i foame
și ies lunatice la drum,
pădurea este numai drame
și-o mai salvăm cu câte-un fum.
Dar ea, deodată, ne condamnă
la nostalgii și la păcat,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
și-atât de singur m-ai lăsat.

Adăugat de: leonard

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

@anterioruui
?
narcispurice
narcispurice
marţi, 13 octombrie 2020



Minunata !!!
felicia
luni, 12 octombrie 2020



Am lecturat în gând versurile postate de dumneavoastră ca și când Adrian Păunescu ar avea carisma din: ,, Cenaclul Flacăra"!
Mulțumesc!
Emilian Lican
luni, 12 octombrie 2020