Aceleaşi, vechi zăpezi

luni, 20 februarie 2017

Iubito, aveai ochii de neguri cînd ningea
Frumoasa, trista iarnă pe sufletele noastre
Şi mîna ta subţire prin fulgi mai flutura,
Şi ascultam colinda potecilor albastre.

Trecea mereu o sanie prin tîmpla mea de foc,
În inimă la tine se tot tăiau copacii
Şi străzile şi vremea ardeau a nenoroc,
În alb, precum în vară, pe cîmpuri, roşii, macii.

N-am apucat un bulgăr să aruncăm în noi,
Parcă ningea degeaba, pentru o altă lume,
Şi sărbători şi larme cădeau pe amîndoi,
La telefon, ca-n transă, te apelam pe nume.

Şi n-a fost să-nţelegem nimic din tot ce-a fost,
Condiţia umană şi-a spus din nou cuvîntul,
Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post,
Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vîntul.

Însă, iubito, totuşi, eu zic c-a fost frumos,
Am să te trag cu sania, promit, în altă viaţă,
Pînă atunci, să-ţi cumperi un paltonaş mai gros,
Aud că-i frig şi-acolo încă de dimineaţă.

Eu caut o colibă într-o pădure şi
Cu un buchet de lemne te-aştept la întîlnire;
Din viaţa noastră veche atît ne-om aminti:
Că n-a fost niciodată, formal, vreo despărţire.

Am să-ţi trimit adresa la gîtul unui jder ‒
Un suflet ce te-aşteaptă şi el cu nerăbdare;
E simplu: e-o pădure, troiene şi e ger,
Dacă te-ncurci îţi fluier a şansă şi-a iertare.

Va fi îmbrăţişarea adîncă, parcă vrînd
Să ne recupereze de peste timpuri fiinţa,
Şi-apoi, sătui, ninsoarea o vom privi tăcînd
Şi cugetînd că-i una iubirea şi credinţa.

(Din volumul 'Duminica poemului mut")

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: