288 - Michelangelo

Tot timpul hărăzit spre rugăciune
mi l-a furat iluzia lumească,
păcătuiam sub dragostea cerească
mai mult ca fără ea, cum nu pot spune.

Ce-a dus pe alţii la înţelepciune
pe mine-a izbutit să mă orbească
şi nu mai sper, dar prinde-un dor să crească:
amorul propriu de a mi-l răpune.

Spre cer, redu-mi la jumătate calea,
dar şi în cea de-a doua jumătate
dă-mi, rogu-Te, o mână salvatoare!

Fă să urăsc ce-i place lumii, valea
cu frumuseţi de oameni adorate,
să-mi ştiu din viaţă viaţa viitoare.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Michelangelo



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.