Căderea lui Absalom - Rainer Maria Rilke

Cu tunete le-au ridicat:
din goarne furtuna iscată
mătasea de steaguri bogată
umflând. Și tânăru-ndată
în cortul deschis, cu larma lui toată
încercuindu-l poporul în gloată,
zece femei a luat,

care (deprinse cu gură avară
și noaptea bătrânului prinț)
sub setea-i, ca spicele- vară,
fremătară fierbinți.

Spre sfat cu nici o rușine
ieși pe urmă la fel;
orbea de lumina-i oricine
venea lângă el.

Și merse cu oștirile-n frunte,
cum anul începe cu-o stea;
deasupra lăncilor crunte
fierbintele-i păr flutura,
ce-i scăpa de sub coif și pe care
adesea-l ura și mai tare,
căci nu-i atârnau lui așa
nici hainele cele mai grele.

Poruncă regele dase
frumusețea cruțată să-i fie.
Totuși văzut fu-n urgie
în locuri primejdioase
cum fără coif, strâmtorile rele
în roșii bucăți sângeroase
le farmă pe toate.
Pe urmă de el nu mai știură
mult timp, când brusc unu-n armură
strigă: Atârnă, priviți,
de-acei terebinți înverziți,
cu sprâncene-nălțate.

Fu semnul acesta de-ajuns.
Ioab, ca un vanător,
părul pândi –: unduitor
un ram răsucit: stă ascuns.
Și lovi în zveltul tânguitor,
și-n dreapta și-n stânga de zor
cei doi scutieri l-au străpuns.



Traducere Mihail Nemeș

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke