”Cuibul cu soare” - Ion Agârbiceanu

"Miresmele primăverii tulbură şi sufletul bătrânilor. Ele se ridică din pământul în care musteşte viaţa nouă; se coboară din văzduh, din patru vânturi, pe aripile uşoare ale adierilor nevăzute; se desprind din picurii de ploaie ce izbesc, rotunzi şi tari, în pragul ogrăzii; te bat cu aromele ce pornesc din ramurile înverzite ale arborilor; pornesc sfioase dintre petalele florilor, cari abia şi-au deschis ochii; pătrund şi din mâzga ce curge sub scoarţa pomilor, cu un miros, cu un gust sărat de sânge şi verdeaţă.


Se adună de pretutindenea şi prin toate simţurile hodorogite ale bătrânului, intră-n el, fără să-l întrebe.
Aţi văzut, de bună seamă, primăvara, cum uneori, prin zburdatul viţeilor sau al mânzilor în soare şi în libertate, se amestecă ridicol, şi un cal bătrân, sau o vacă şi fac sărituri greoaie şi caraghioase, zvârlind din picioare.
A intrat şi în ei primăvara.
Tulburat m-am simţit şi eu în ziua aceea de mai, în care ploaia a răpăit în patru rânduri, ducându-şi perdelele dese în lumina soarelui, lungi din cer până-n pământ, peste sat. După fiecare răpăială, subt ochiul soarelui, din seninul rămas înlăcrimat, iarba din grădină, frunzele pomilor, troscoţelul de pe uliţă rămâneau mai verzi, gâştele, cari ciuguleau în troscoţel, mai albe, miresmele primăverii, mai tari.
De la o vreme, parcă-mi venea şi mie să zburd. O nelinişte aromitoare mă frământa, o uşoară căldură dulce se ridica de la inimă spre cap, ca o ameţeală.
Începui să mormăi o melodie din sat, întâi în gând, apoi mi se lipi de buze, dulce ca mierea, şi mi le închise, să nu se poată auzi nimic afară. Cântecul neauzit îmi gâdila sufletul şi mi-l umplea de soare. Mă simţeam uşor, şi mă hotărâi să merg în pădure. Am simţit deodată dor mare să fiu pe înserate, la marginea pădurii, unde am copilărit, să ascult cântăreţele pădurii.
Când cotrobăiam într-un ungheţ, după bâta mea cu piron în vârf, dă de mine Ilarie.
- Parcă te-ai găta de drum, bădiţă Vasilie! Unde vrei să te duci?
- La pădure.
- Hm! Vreme mai este destulă. Dar mă gândesc să nu luneci. Poteca e pe un pământ galben, cleios, care nu suge repede apa.
- De! zic eu, c-un fel de fală. Parcă nu ştim legea primăverii? Plouă-n nouă şi se usucă-n două.
- Ba o ştiu, şi legea-i adevărată. Dar azi a plouat în patru postaţi. Ştii că-i lunecuş pe potecă.
- Dar bâtă cu piron n-am? îl întreb eu de sus. O să mă întorc deseară cu Dănuţ, cu oile.
Melodia stârnită de miresmele primăverii cânta mereu în mine. Mă simţeam cel puţin cu un cap mai înalt ca Ilarie, deşi nu-i ajungeam decât la umeri."


 


[fragment]


 


©Ion Agârbiceanu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.